Atunci când intri în casa unui om, poți să îți faci o părere despre cel care locuiște în ea. Este lesne de înțeles că odată ce trăim intr-un mediu, tindem să-l adaptăm gusturilor noastre, și să ne punem amprenta personalității asupra câminului nostru.
Pentru a înțelege acest aspect am discutat cu doamna Tomoiu Gabriela, un important personaj în domeniul arhitecturii dar și un jucător de mare calibru pe piața apartamentelor rezidențiale din București. Cu o vastă experiență dânsa mi-a explicat că un apartament sau garsonieră dintr-un asamblu rezidențial nu devine peste noapte casă. Ea mi-a explicat arătându-mi mai multe schițe făcute de mână, că de la ce văd eu pe hârtie până la întregul asamblu rezidențial, este drum lung. Acest drum este pavat de materiale de construcții, macarale turn și mobile, sute de muncitori zeci de ingineri, dar și colaboratori ce oferă tot timpul numai materiale de calitate.
În momentul în care îți alegi o casă, rezonezi nu numai cu acel apartament de 3 camere, de exemplu, ci rezonezi și cu zona în care este el amplasat, spațiile verzi, ample cu alei pe care poți să te plimbi în liniște... Îmi explică doamna Tomoiu Gabriela. Eu unul, am ajuns să înțeleg că în funcție de căminul nostru, ni se formează și personalitatea alături de comportamentul social și nu numai.
Cel mai bine pot evidenția asta, comparând doi copii crescuți într-un bloc din centrul orașului; cu alți doi copii crescuți într-un asamblu rezidențial. Planul social al celor doi crescuți în centru este unul destul de distorsionat, cei mici ne-având un loc unde să alerge, să se joace în mod creativ cu alți copii de vârste apropiate. Fiind în centrul orașului, părinții celor doi copii trebuia să le limiteze opțiunile de joacă, din teama ca cei mici să nu pațească ceva. De asemenea, școala unde mergeau băiețelul împreună cu sora lui, era la cinci stații de autobuz distanță; astfel, atât părinții lor cât și copii trebuiau să se trezească mult mai devreme pentru a-i duce la școală... și multe alte dificultăți prin care cei mici trebuiau să treacă zi de zi pentru a putea încerca să se bucure de copilărie.
Ceilalți doi copii sunt tot un băiețel și o fetiță, care de data asta, locuiesc de când se știu într-un asamblu rezidențial nou-construit la partea limitrofă a unui oraș aglomerat. Pe lângă faptul ca cei mici sunt mult mai dezghiețați, au prieteni foarte mulți, prieteni ce deseori pot spune, că odată cu timpul aceste prietenii devin foarte strânse în cursul anilor.
Un alt aspect important este imaginația celor doi copii. Ei putând să se joace în parc, alături de mulți alți copilași, ei au invățat de mici cum să comunice și să se comporte cu partenerii lor de joacă. Modul în care cei doi cresc, se va observa și la modul în care se descurcă și la școală. Cei doi frați merg pe jos până la școală, asta deoarece asamblul rezidențial de vile cu până la 4 apartamente de 3 și 4 camere beneficiază de o școală, dar și de o grădiniță cu program prelungit la doar zece minute de plimbare prin parcul din centrul cartierului rezidențial.
Concluziile pot fi trase doar de dumneavoastră, drag cititor, însă după ce am plecat din casa doamnei arhitect Gabriela Tomoiu, am înțeles ce înseamnă să transpui o viziune în realitate.
No comments:
Post a Comment